Jocul de table nu este doar un joc de noroc sau de strategie. Pentru cunoscători, el reprezintă o sursă inepuizabilă de expresii de folclor.

Asta chiar dacă, sub semnul omniprezent al globalizării şi internetului, patriarhalul joc de table riscă să se anglicizeze şi el, şi să se transforme în backgammon.

Să nu uităm: în urmă cu mai bine de un secol, în plină eră a „formelor fără fond", valul de franţuzisme aducea la Bucureşti şi mult mai „moderna" expresie de tric-trac, folosită în saloanele vremii în locul mult mai barbarului „table" (având o nefastă influenţă turcească, pentru acele vremuri).

Tric-trac a rămas o curiozitate lingvistică, „table" a rămas. Şi, odată cu el, nelipsitele expresii rostite de mucaliţi: „poartă-n casă" e deja o dovadă de respect pentru un bun gospodar într-ale jocului. „Porţi pentru necunoscuţi" reprezintă deja o expresie ironică, pentru cel care îşi face porţi în casă „degeaba" (în condiţiile în care este în mare dezavantaj tactic; ori are puluri uitate prin casa adversarului; ori e la „câteva duble distanţă" şi este pe cale să piardă linia). Asta, dacă nu are „noroc porcesc".

„Câinele credincios" este zarul 3-1, dat la începutul jocului, când faci poartă la tine în casă şi îi blochezi adversarului ieşirea la 4-4 „ca la teatru".

O altă poartă în casă „sănătoasă" o reprezintă, pentru zarul de început, 4-2 (cu o continuare în rimă mai puţin ortodoxă, de genul „4-2, apuca-m-ai de un...").

Rimele neortodoxe se mai folosesc, de asemenea, la zarurile care se termină în „trei". Când vorbim de „ruşinea tablagiului", ne referim la situaţia, deloc plăcută, în care conduci cu 2-0, dar pierzi partida cu 2-3. Dacă pierzi cu 2-4, ruşinea este atât de mare încât nici hârtia şi nici ecranul pixelat al calculatorului nu pot reproduce expresiile aferente.

Mihnea Lazar